Se mai vorbește încă despre cancer ca fiind „mortal, necruțător, incurabile” etc. Dar, medicina a evoluat: avem substanțe chimioterapice mult mai eficiente, chirurgia este mai puțin invazivă, radioterapia este țintită, iar cancerul nu mai este clasificat ca fiind o boală mortală, ci una cronică.
Tot acest progres este însă condiționat de noi, de gândurile și acțiunile noastre pentru ca „răspunsul la orice tratament medical este influențat de încrederea noastră în eficacitatea tratamentului și în personalul medical.” Carl și Stephanie Simonton.
Neîncrederea în tratamentul medical, oricât de progresist și eficient ar fi acesta, scade șansele ca efectul să fie unul curativ, vindecător și poate induce ceea ce noi numim, efectul Noncebo. Atunci când așteptările pacientului cu privire la tratament sunt unele negative, de exemplu efectele secundare, acesta crește șansele de a experimenta acele efecte secundare.
S-a demonstrat științific că, pe de o parte, gândurile noastre produc reacții chimice în corpul nostru fizic, iar pe de altă parte, creierul nostru nu face diferența între imaginație și realitate în sensul în care acesta reacționează în același fel dacă ne imaginăm ceva sau dacă acel ceva se întâmplă cu adevărat.
Nu mă refer aici la efectul placebo pentru că substanța nu este una neutră, ci mă refer mai degrabă la potențarea efectului substanței asupra organismului meu.
Efectul chimioterapiei este unul dual. Chimioterapia ajută la eliminarea celulelor maligne și, într-o măsură mai mica sau mai mare, atacă și o parte din celulele sănătoase.
Ce aleg eu din această dualitate? Aleg să gândesc că „substanța aceasta mă ajută să elimin celulele maligne?” sau gândesc că „Substanța aceasta îmi atacă celulele sănătoase?”